Să ierți

•September 26, 2017 • Leave a Comment

Să ierți că n-am dansat pe aceleași ritmuri

dar că ne-am întâlnit.

Să ierți că te-am trezit adesea 

pentru un răsărit.

Să ierți dacă-i cer timpului 

să ne fie la fel.

Să ierți dacă sfârșitu-mi

te va plânge și el. 

Să ierți dacă rog cerul

să ne-ntâlnim pe drum.

Să ierți dac-o să vreau

să-mi fii orice ‘acum’.

Să ierți dacă la tine 

mă-ntorc în orice viață.

Să ierți dacă ești raza-mi

din orice dimineață.

Să ierți că ești eternul

ce vreau să îmi rămână.

Să ierți dacă încep furtuni

când tu mă ții de mână.

Să ierți, te rog, că te-am iubit atât

promit că-n altă viață o s-o fac și mai mult.

Advertisements

Lupta cu scolioza

•September 24, 2017 • Leave a Comment

Aceasta este, probabil, cea mai personală postare pe care am făcut-o vreodată. A fost o decizie destul de grea să aleg s-o fac, dat fiind faptul că sunt o persoană destul de rezervată și, de cele mai multe ori, nu fac confesiunea aceasta nici celor cu care creez o legătură destul de strânsă. Am decis, însă, să-mi împărtășesc povestea cu cei care găsesc de ajutor astfel de lucruri, pentru că, în urma unei postări pe care am făcut-o acum ceva ani pe un forum, primesc în continuare e-mailuri de la persoane care au întrebări, neliniști, curiozități și pentru că îmi amintesc cu câtă disperare căutam și eu peste tot astfel de povești acum câțiva ani. Am vizionat zeci sau sute de filmulețe pe youtube ale celor care s-au operat și au decis să-i încurajeze și pe alții. Găseam un confort psihic și simțeam că nu sunt singură în toată treaba asta, dar parcă tot nu era destul. Îmi doream să știu mai multe, ce se simte la nivel psihic, fizic, care sunt stările prin care se trece pentru a-mi da seama dacă le-aș putea face față sau nu. Totuși, nu găseam nicăieri asta pentru că nu este posibilă înțelegerea totală a unei situații pe care nu ai trăit-o, în carne și oase. Așa că, cu părere de rău vă spun că, dacă urmează să suferiți intervenția aceasta, n-o să găsiți nicăieri povestea perfectă, care să vă livreze informația completă sau încrederea absolută, astfel încât să satisfaceți setea aceea de a ști totul dinainte. Veți găsi, însă, povești care să se apropie destul de mult de realitate și care să vă ajute să înțelegeți ce înseamnă s-o simți pe pielea ta.

Pornind de la vârsta de 7 ani și ceva, orice fel de probleme specifice vârstei pe care le-aș fi putut întâmpina și pe care le-am și întâmpinat, de altfel, ca orice om, au devenit o joacă. O joacă în comparație cu scolioza care îmi fusese descoperită și care avea să fie coșmarul copilăriei și adolescenței mele. N-are rost să înșirui seria de dezavantaje pe care mi le-a adus această problemă la pachet, e suficient să spun atât: complexe. E incredibil cât de mult poate sfărâma o problemă de genul acesta încrederea unui copil, a unui adolescent ș.a.m.d. Mulaje, corsete, programări la medici, programări la alți medici, programări la persoane care promit îndreptarea coloanei prin tehnici miraculoase, ani de gimnastică, înot, și, după toate astea, tot la operație am ajuns. Atenție, a nu se înțelege că gimnastica sau înotul nu funcționează pentru nimeni, doar că, în cazul meu, n-a fost așa.

Scolioza mi-a fost descoperită pe la vârsta de 7 ani, când mama m-a dus la medicul de familie pentru o banală răceală. Pentru că medicului de familie ceva i s-a părut a fi în neregulă, am fost trimisă mai departe la controale. Am avut o scolioză care a avansat foarte rapid. La început mi s-a spus că este datorată creșterii bruște pe care am suferit-o în perioada de tranziție dintre grădiniță și școală. Mai târziu, alții au spus că scolioza a fost cauzată de postura incorectă din bancă și de căratul ghiozdanului prea greu, pe un singur umăr. Detalii. Într-un final, scolioza mea a fost descrisă ca idiopatică, ceea ce înseamnă că nu se cunosc cauzele apariției. Am început cu înotul, apoi am mers și la gimnastică, dansuri sportive și tot ceea ce mi-a fost recomandat. Anii treceau iar curbura avansa, în ciuda a tot ceea ce făceam. Medicii au spus că am spatele plat, iar acesta este motivul pentru care nu înregistram progrese, cu toate că făceam atât gimnastică, cât și înot. Purtam, cum am spus, și corset. Când spun corset, nu mă refer la fașe sau materiale textile care nu pot fi sesizate pe sub haine, ci la acele corsete dure din plastic gros, foarte inconfortabile, care acoperă tot trunchiul și trebuie închise strâns, astfel încât devii un fel de robot și te fac să respiri cu dificultate. Rolul unui corset este acela de a opri scolioza din a avansa și de a-ți menține trunchiul într-o poziție corectă, dreaptă, cu toate că se încearcă și îndreptarea coloanei prin intermediul corsetului, aplicând presiune în zonele în care este nevoie. În cazul meu, nu îndrepta nimic. Trebuia să-l port non-stop, mai puțin atunci când făceam baie, desigur, ceea ce am și făcut. Am purtat corsetul non-stop timp de vreo 3 ani, dacă-mi amintesc bine, după care, pentru că mă mărisem și faptul că îl purtam la școală mă deranja foarte mult, am început să-l port doar în restul timpului, după ore. Asta includea somnul. Cine suferă de scolioză și a purtat corset, știe ce chin presupune asta. Am tot purtat și schimbat corsete timp de 8 ani, dar rezultatul n-a fost cel dorit pentru ca scolioza mea avansa și sub corset.

În toată perioada asta, care a fost destul de lungă, am înregistrat progres o singură dată. Timp de 9 ani am locuit la bloc. Parte din ritualul meu și al prietenelor mele de joacă era agățatul de barele din spatele blocului, pe care se băteau covoarele. Făceam tot felul de exerciții acolo, ne petreceam ore în șir jucându-ne așa, iar aceea a fost perioada în care coloana mea se îndreptase cu aproximativ 10 grade, ceea ce e enorm. De la 60, ajunsesem la 50. Din diverse motive, gradele s-au întors la un interval de timp relativ scurt și povestea continua. Tot ce-mi amintesc cu un sentiment neplăcut, de fiecare dată, e că se insista pe faptul ca nu trebuie să ajung la cuțit. Se tot repeta asta de către multe persoane, ceea ce a făcut ca eu să ajung să fiu îngrozită de ideea operației. Auzeai tot felul de povești despre persoane cărora operația nu le-a reușit, care se află în scaune cu rotile în urma intervenției, care au încetat din viață pe masa de operație sau care au regretat profund că au făcut-o.

Operația de scolioză, în general, este recomandată celor care au curburi ale coloanei de peste 50 de grade. Se consideră că, din acel moment, problema aceasta poate reprezenta o amenințare pentru cel care o posedă, în sensul că îi pune în pericol viața, dat fiind faptul că îi sunt afectate anumite organe.

Am renunțat la corset la 16 ani, iar pentru că scolioza continuase să se agraveze am fost programată pentru operație la vârsta de 19 ani de către doctorul Traian Ursu, de la spitalul Foișor din București.

Ei bine nu m-am mai operat acolo, nu dispuneam de suma necesară de bani la momentul respectiv. Auzisem de clinici particulare și de medici buni, dar, din nou, situația financiară nu mi-a permis să ajung la persoanele la care mi-aș fi dorit. Auzisem și de un anume formular care te-ar fi ajutat să pleci să te operezi în afară, dacă se considera cazul tău ca fiind potrivit pentru a beneficia de asta. Mi se păreau lucruri imposibil de realizat pentru mine. Sinceră să fiu, nici nu aveam curajul să mă operez la Foișor după ce am citit unele articole și păreri ale unor diverse persoane pe net. Nu știu cât erau de adevărate cele citite de mine, dar au fost suficiente pentru a-mi inspira neîncredere. Puteți găsi informațiile despre care vorbesc cu un simplu search pe net. Cu timpul, am înțeles în mare măsură cum ar trebui să se desfășoare acest tip de operație în condiții optime. Nu știu cum stau lucrurile la momentul actual în spitalul acela, dar la începutul anului 2011, când ar fi trebuit să mă operez eu acolo, nu aș fi avut șanse foarte mari de reușită. Primul lucru care mi s-a spus în momentul în care am intrat pe ușa cabinetului a fost: „Știi că riști să rămâi paralizată în urma operației, da?”. Asta mi-a răsunat în minte mult timp după. Și n-o să insist pe latura asta, plângându-mă de cât de nepotrivit sau nedrept mi s-a părut, pentru că unii pot spune că e exagerare, sensibilitate dusă la extrem sau că am cine știe ce preferințe.

Pentru că aveam șansa de a-mi încerca norocul, am plecat în afară în ideea de a încerca să mă operez acolo. Fără să punctez ceea ce mi s-a părut în neregulă la noi, în România, în spitalul acesta în urma experienței pe care am trăit-o, o să descriu cum s-au întâmplat lucrurile în Spania, pentru că acolo m-am operat și consider că sunt detalii extrem de importante pentru cei care urmează să sufere o intervenție de genul acesta.

În primul rând, înainte de operația aceasta trebuie să vă asigurați că v-ați făcut toate analizele și că medicul știe de ce alte afecțiuni mai suferiți, în cazul în care ele există. Transmiteți-i medicului care sunt tratamentele/ medicamentele pe care le folosiți, atât în mod regulat, cât și ocazional. Luați în calcul electrocardiograma, teste de coagularea sângelui, verificarea tensiunii pe o perioadă determinată, identificarea infecțiilor de orice fel, antibioticele sau medicamentele la care sunteți sensibili sau alergici, analize de depistare a tipurilor de hepatită sau oricare alte afecțiuni care ar putea influența felul în care decurge operația, starea voastră de după sau chiar și recuperarea, sau vindecarea. Discutați despre toate aceste lucruri cu medicul vostru fără teamă, el vă va lămuri cu tot ce trebuie. Este dreptul fiecărui pacient să se informeze asupra diverselor aspecte care îl privesc, și mai cu seamă în cazul unei intervenții de această anvergură.

Repet, eu nu știu care mai sunt procedurile la noi, e foarte posibil ca medicul să vă fi recomandat deja toate acestea sau să vă fi povestit despre ele. Sau, în cazul în care nu v-a povestit personal, e posibil să facă totul ca la carte oricum. Eu vreau să le enumăr doar pentru că am trăit o experiență urâtă, care m-a ajutat să înțeleg foarte bine cât este de importantă comunicarea dintre medic și pacient și cât de bine e să ai habar de ce urmează să înfrunți, și să îi ajut pe cei care sunt străini de toate aceste detalii.

E important să aveți un corp puternic care să facă față intervenției dificile pe care o veți suferi și, de asemenea, care să întâmpine mai ușor procesul de recuperare, așa că acordați atenția necesară alimentației din perioada de dinainte de operație. Informațiile de acest gen se găsesc în multe locuri în ziua de azi.

Recomand să vă asigurați că spitalul în care urmează să vă operați are rezerve în banca de sânge care să se potrivească tipului vostru de sânge sau să cereți să vi se recolteze o rezervă de sânge cu ceva timp înainte (astfel încât să vă puteți reface fără probleme). În funcție de cantitatea de sânge pierdută în timpul operației, e posibil să aveți nevoie de transfuzia aceea după intervenție. În cazul meu, mi-au fost recoltați 800 ml de sânge înainte de operație „în caz de nevoie”. Mi-au spus că e foarte posibil să n-am nevoie deloc, dar că e mai bine să fie luată această măsură de precauție. Ei bine, mi-au fost transferați înapoi în prima noapte după operație. A fost mare nevoie.

Conectarea la aparate prin electrozi. Nu cunosc termenii specifici și nu știu cum s-o descriu altfel. Este, și aceasta, o probă pe care mi-au făcut-o cu câteva zile înainte de operație. Un lucru care mie pot spune că mi-a salvat viața este faptul că, pe toată durata operației, am fost conectată la aparate care le arătau medicilor în ce stadiu sunt, dacă în urma corectării coloanei până la un anumit punct încă îmi răspund toate membrele la stimuli și dacă e ok până acolo sau nu, practic. Am avut acești electrozi puși în cap, pe piept, pe mâini și pe picioare. Imediat ce m-am trezit după operație am sesizat, pe lângă acuta durere pe care deja puteți să vi-o imaginați, o durere și o sensibilitate foarte mare la piciorul drept, atât încât simțeam nevoia să mă mișc încontinuu. După câteva zile mi-au explicat despre ce a fost vorba. La un moment dat, îndreptaseră coloana mai mult, moment în care piciorul meu drept a încetat să mai răspundă la stimuli. Medicii au înțeles că nu e cazul să continue. Fără aparatura aceasta e foarte posibil ca eu să nu mai fi putut merge, e adevărat. Oricât de mult urăsc s-o spun. Iar asta mă întoarce cu gândul la spitalul din România și la ceea ce mi s-a spus. Riscul e real.

Ar fi bine să aveți grijă și la minore probleme de sănătate, cum ar fi răceli, tuse, nas care curge. Ar fi ideal să le țineți departe. În cazul meu, întâmplarea a făcut ca înainte de operație cu câteva zile să mă trezesc cu o durere în gât, care apoi a dat în răceală. Îmi puneam serios problema dacă nu cumva vor fi nevoiți să amâne operația din cauza asta. Au decis să mă opereze pentru că nu aveam temperatură, dar s-a lăsat cu urmări și cu lichid într-unul dintre plămâni după 10 ore petrecute în aceeași poziție pe masa de operații. Asta mi-a complicat situația, și așa destul de complicată de altele.

Dacă ești fată, așteaptă-te la problemele lunare imediat după. E o reacție normală a corpului.

Trebuie să știi că flexibilitatea ta o să aibă de suferit în urma operației, însă, luând în calcul faptul că ai ajuns în stadiul în care trebuie să faci această intervenție, îmi închipui că flexibilitatea ta nu e grozavă nici acum și, mai ales, pe măsură ce scolioza se agravează, mobilitatea se diminuează și ea.

Mai trebuie să știi și că, cel puțin în primele zile, vei depinde de morfină. Durerile acelea nu pot fi calmate cu altceva, oricâte analgezice ți-ar da. Încearcă să renunți la morfină cât se poate de repede, în măsura în care medicii/asistenții îți indică s-o faci. Sunt persoane care după 3-4 zile pot renunța la ea pentru că suportă durerile sau pot fi calmate cu analgezice normale. Eu am avut dureri îngrozitoare și am folosit morfină timp de o lună, reducând treptat doza și ajungând la plasturi de dozaj minim care eliberează substanța treptat pe parcursul a 3 zile. Renunțarea complet la morfină va fi grea, dacă este folosită pentru calmarea durerilor mai mult de câteva zile. Dezavantajele folosirii morfinei sunt multe, deci fără ea cât se poate de repede.

Luptă cu tine să mănânci. Ca să le adun pe toate, m-am confruntat și cu problema asta. O zic și bunicii, calea spre o refacere sau o vindecare mai rapidă este alimentația. În primele zile nu vei avea deloc apetit, dar trebuie să mănânci forțat. Nu te gândi că ai timp să recuperezi și nu te lăsa pradă sentimentului de frustrare/ tristețe/ nepăsare pe care îl resimți. Starea ți se va îmbunătăți cu timpul.

Apropo de stări, trebuie să știi că vei oscila între fericire și agonie. Consecință a durerii, a morfinei, a restului de analgezice, a corpului slăbit sau a altor lucruri, asta se întâmplă. E normal, ia lucrurile cu calm, încearcă să păstrezi o oarecare constanță în ceea ce îți spui ție însuți/ însăți, concentrează-ți energia pe lucruri care să îți aducă o stare de bine și investește în gânduri optimiste, dacă tot trebuie să îți ocupi timpul.  Ai să vezi că le depășești pe toate pe măsură ce zilele trec. Eu mai oscilam și între cald și frig la intervale caraghios de scurte, tot ca urmare a medicamentației.

Bucură-te de orice mic progres, e un pas spre refacerea completă de care te vei bucura la un moment dat. Orice mic progres e o victorie în lupta aceasta pe care o duci.

Va trebui să-nveți să mergi pentru a doua oară. Din nou, perioada în care se stă la pat depinde de fiecare persoană în parte și de gravitatea cazului fiecăruia. Sunt persoane care merg a 2-a, a 3-a zi și fac progrese notabile încă de atunci. Eu am mers abia a 8-a zi. Au culminat destule care mi-au îngreunat și întârziat refacerea. E necesar să apelezi la toată puterea și voința de care dispui. Adună-ți forțele.

Las aici și comentariul pe care îl scrisesem pe forumul despre care pomeneam la început, în forma în care era, pentru că a fost scris la scurt timp după operație și informațiile erau proaspete. Am modificat doar perioada care a trecut de atunci.

Au trecut deja 4 ani de la operația mea și acum sunt foarte bine. O să încep prin a spune că nu regret nicio clipă că m-am operat. Mi-a fost îngrozitor de frică, trebuie să știți că scolioza mea era de peste 80 de grade la momentul operației, m-am întrebat de multe ori dacă fac lucrul cel bun alegând să mă operez pentru că știam care ar putea fi urmările, dacă ceva nu iese bine. Am ales totuși s-o fac. Mi s-a spus de la bun început că nu mi se va îndrepta coloana în totalitate, asta datorită faptului că făceam operația târziu, la 22 de ani, când oasele s-au oprit din creștere și coloana nu mai este atât de flexibilă cum era cu 5-6 ani în urmă. Se pare că vârsta de 15-16-17 ani este cea propice pentru operație. Am fost trimisă să fac o serie de analize și de probe (inclusiv proba cu electrozi, care asigură conectarea la aparate in timpul operatiei). Este foarte important ca organismul să fie bine pregătit pentru intervenția ce urmează, adică să fie puternic. Mi-au fost recoltate 2 pungi de sânge a câte 400 ml fiecare, pentru a-mi fi făcută o transfuzie în cazul pierderii de mult sânge în timpul operației. Mi s-a spus să mănânc alimente bogate în fier și să beau multe lichide care să mă ajute să refac cantitatea de sânge necesară în corp, și după câteva zile a urmat momentul operației. Cu exact 2 zile înainte am răcit, tușeam și aveam infecție în gât, lucru care mă speria și mai tare. Doctorii au decis totuși să mă opereze, pentru că infecția din gât nu reprezenta o problemă și nu aveam febră. Operația mea a durat peste 10 ore, am intrat în sala la 8 dimineața și am ieșit la 6 și ceva seara. Am pierdut foarte mult sânge, se pare că au aparut și complicații. La un moment dat piciorul drept nu mai răspundea la stimuli, în momentul în care coloana mea era la doar câteva grade de una normala, așa că echipa de doctori a hotărât să dea puțin înapoi. Am rămas cu aproximativ 20 de grade de curbură, dar doctorii au spus că au corectat mai mult decât se așteptau. Știu, am fost dezamăgită și eu la început, pentru că toți ne dorim, din moment ce ne riscăm s-o facem, să ieșim de acolo ca trași prin inel. În prima noapte mi-au fost transferate ambele pungi de sânge, eram foarte slabită și piciorul drept era foarte sensibil la orice fel de atingere. Mi-au fost lăsate libere doar două vertebre, jos, ceea ce înseamnă că secționarea a fost lungă, cât lungimea spatelui. În primele 3 zile trebuia sa rezist la statul în șezut din ce în ce mai mult, plecând de la 30 de minute, dar până și lucrul acesta mi se părea istovitor. Nu aveam forțe nici să îmi țin capul ridicat mult timp sau ochii bine deschiși. Asistentele mă certau, îmi spuneau că dacă nu pun și eu de la mine n-o să ajung nicăieri. Desigur, ele erau medici de gardă ce se schimbau pe fiecare zi, mereu era unul nou care venea să îți facă morală. Ce știu ei, dacă nu doar din teorie, ce înseamnă să fii pe un pat de spital, medicamentele să îți fie alimentația și gândurile singurul partener de conversație. Noroc cu unii mai răsăriți, care veneau rar, ce-i drept, și spuneau că e normal să fie așa pentru că tocmai trecusem peste o încercare grea, și că fiecare organism are ritmul lui și modul propriu de a reacționa. Doar morfina îmi alina durerile, deși asistenții încercau să mă liniștească cu alte medicamente. S-a mai întâmplat să apară și problemele lunare, se pare că e normal să se întâmple imediat după operație, chiar dacă nu era momentul în care apăreau în mod normal. După 5-6 zile am fost transferată în salon, de-abia a 8-a zi am reușit să fac primii pași și începând cu acea zi lucrurile au început să se așeze ușor, ușor la locul lor. Alții merg în a 3-a zi. Câte clipuri nu am văzut și eu pe youtube cu și despre persoane operate! Sensibilitatea la picior a durat vreo 2 luni, ea fiind notabilă și după 7-8-9 luni de la operație la o atingere mai puternică, asta pentru că nervii mi-au fost atinși si se pare că regenerarea sau vindecarea lor este lentă. În general, morfina este înlocuită cu alte substanțe încă din primele zile de după operație, asta pentru că este foarte adictivă și dăunătoare, ea favorizând constipația – unul dintre cele mai nedorite lucruri în acele momente, și blocând funcționarea normală a organelor. De asemenea, taie pofta de mâncare, poate favoriza apariția febrei sau a frisoanelor, a senzației de vomă.. toate astea s-au întâmplat în cazul meu. Treceam, într-un interval de 5 minute, de 3 ori de la senzația de incredibil de frig la cea de foarte cald, iar asistenții nu-și explicau ce o cauzează. Până la urmă s-a dovedit a fi morfina. Începuseră să mi-o administreze doar seara, ca să pot adormi, deci ziua aveam niște dureri incredibile. La capitolul acesta am stat foarte prost, nu m-am putut desprinde usor de morfină din cauza durerilor foarte mari, așa că renunțarea completă la ea mi-a cam dat de furcă, deși utilizam doar plasturi care eliberau o doză mică și se schimbau la 3 zile. Au apărut complicații și la nivelul sistemului respirator, norocul meu a fost ca au sesizat ca aveam lichid în plămân imediat după operație și m-au chinuit puțin la terapie intensivă, cu un aparat de care s-au folosit pentru a scoate lichidul acela și apoi mi-au aplicat un tratament. Din fericire, încă nu trecuse de tot efectul anesteziei și a fost mai ușor de suportat. Într-un final, după câteva zile cu tratament ca pentru astmatici în stare grava și aerosoli, mi-am revenit. Folosirea morfinei îmi anula și pofta de mâncare, m-am confruntat cu această problemă timp de aproximativ 2 luni până când mi-am recăpătat apetitul. Îmi era greu să mănânc orice fel de mâncare, iar în acele momente nevoia de o alimentație bună este maximă pentru o recuperare promptă. Am fost și mai slabită din această cauză, a trebuit să iau vitamine care să îmi stimuleze pofta de mâncare. Au culminat câteva întâmplări neplăcute, ce-i drept, care mi-au făcut recuperarea și mai dificila decât mă așteptam. Poate că dacă nu se întâmplau toate astea, mi-ar fi fost mai ușor. Am trecut cu bine peste toate, din fericire. Trebuie să știți că vă puteți confrunta cu momente foarte grele, foarte sensibile, momente în care vă vine să urlați și momente în care lumea pare rea iar viața pare foarte nedreaptă cu voi. Nu sunt o persoană care obișnuiește să exagereze sau care se plânge de la orice fleac, vă spun doar ce am trăit eu, personal. Cel mai fericit moment pentru mine a fost cel în care m-am trezit, după operație, la terapie intensivă și am realizat că am scăpat, că am ieșit cu bine din operație. Credeam că asta e cel mai greu. Ei bine, și recuperarea e de temut. Se plânge, se râde, timpul trece greu, ești nerăbdător să îți recuperezi forțele, să îți revezi prietenii, să fii independent, să nu trebuiască să te așezi la fiecare jumătate de oră – oră.. mă gândeam de multe ori că regret că m-am operat, că mi-e prea greu, e grea așteptarea. Dar trece. Nu aveam voie să fac efort în primele 3 luni, iar după 2 luni și un pic eu petreceam 3 ore în drum spre aeroport, în mașină, alte 2 ore în aeroport și alte 4 ore și jumătate în avion, iar apoi mai puțin de o oră până acasă. Fără condiții speciale!   După 6 luni mi s-a spus că îmi pot continua viața în ritmul meu normal, de dinainte. Că pot face chiar și sport. Am început să fac tot ceea ce făceam înainte încă de la 4 luni după operație. Mersul este cea mai bună terapie, iar pe al doilea loc stă înotul. Am tot luat pastile, câte una pe zi când durerile erau deranjante, până pe la vreo 3 luni. Alții renunță după numai câteva zile la ele. Ce vreau să înțelegeți din asta: toți suntem diferiți, așa că experiența aceasta diferă de la persoană la persoană!!! Asigură-te doar că ești puternic, că mănânci bine, că ai facut testele și probele de care este nevoie înainte și că îți dorești foarte mult să o faci! Repet, asigură-te că vrei s-o faci, și nu că ești pregătit psihic, pentru că n-o să fii pregătit psihic în totalitate niciodată. În cazul meu n-a mers, deși am avut 2 ani la dispoziție să fiu gata din punct de vedere psihic. În timpul recuperării, înainte de a fi refăcut, ai momente în care cazi într-o ușoară depresie, când te gândești la lucrurile pe care nu vei mai putea să le faci.. mi s-a întâmplat și asta. Dar la scurt timp îmi reveneam. Amintește-ți cât de curajos ești că te-ai operat, câte lucruri poți face, și nu câte nu poți, și amintește-ți că sunt alții, din păcate, care nu au nici măcar șansa asta, cea de a lua o decizie, cum am făcut noi. Îmi pare rău că v-am plictisit pe unii dintre voi cu povestea mea luuuuuungă, poate m-am repetat pe alocuri, dar dacă am făcut-o este pentru că voiam să accentuez anumite idei.

Adunați toată informația pe care o găsiți. Citiți, informați-vă bine cu privire la diagnosticul vostru și la ceea ce urmează/ vreți/ trebuie să faceți. Alegeți persoanele care vă inspiră încredere. Cazul fiecăruia dintre noi e unic.

Sănătate multă vă doresc tuturor! Să auzim numai de bine! Aveți grijă de voi!

 

Quick reminder

•August 6, 2017 • Leave a Comment

It’s not about carrying all the heavy things at once, it is about lifting them one by one. It’s not about getting to the end in a blink, but about doing it step by step and enjoying the walk. It’s definitely not about forcing things, but about allowing them to flow. It’s not always about having the best ride, most times it is about having a good one. It is not about doing anything just so, but about doing it from the bottom of your heart. It’s not about getting angry at life when it hits you, but about learning the lesson it gives you. It’s not about falling, it is about getting up afterwards. It’s not about money, it’s about passion. It’s not about being “in line” with others, it’s about being true to yourself. It’s not about following specific paths to success, it’s about finding yours. It’s not about others’ expectations, it’s about being at peace with who you are. And where you are. It’s not about having it all, it’s about having enough to make it work. It’s not about being perfect, it’s about trying your best. It’s not just about doing things, it’s about putting effort in every little thing you do. It’s not about trying to impress, it’s about being honest. It’s not about being loud, it’s about having a soft voice that can be heard. It’s not about being violent, it’s about controlling reactions. It’s not about arguing, it’s about speaking for yourself. It’s not about being the “best”, it’s about having consideration. And it is about respect. It’s not about lying, it’s about appreciating the honesty, no matter what. It’s not about happiness as a final destination, it is about seeing the good in most things. It is not about hating, but about accepting and moving forward. It’s not about being right all the time, it is about understanding others’ reasons as well. It is not about proving things to others, but about proving things to yourself. Also, it’s not about proving others wrong, but about teaching them the right ways. About overcoming fears. About encouraging, caring, understanding, forgiving and loving. Loving it all.

Nespuse

•April 8, 2017 • Leave a Comment

(…)

Cum se face că reușesc să mă regăsesc și să mă pierd de atâtea mii de ori și în atâtea cuvinte.. și în atâtea feluri, și atât de straniu.. ? Simt cum trec ani și ani și cum toate năvălesc peste sufletul meu încă nepregătit pentru astfel de lovituri. De fapt sunt zile pline de lovituri. Măcar de-ar fi valuri, dar sunt lovituri de-a dreptul. Aș vrea să fie valuri. Și aș vrea să fie puternice. Oricum ar fi, știu că după lovitura unui val găsesc forța să mă ridic. Dar nu mă pierd în mare, mă pierd în gânduri. În zile istovitoare ce par ani grei. Ani de război interior și sufocant de profund. Și totuși ma găsesc de fiecare dată gata de luptă, parcă niciodată cu o reală intenție de retragere. Viața mi se derulează în fața ochilor și, cu toate acestea,  nu văd niciun moment de respiro, în care să fi simțit că trăiesc cu adevărat și să mă bucur de tot ceea ce înseamnă viața. Frământări, temeri, neliniști și coșmaruri, acestea sunt amintirile mele. Și totuși, îmi amintesc că obișnuiam să iubesc tot ceea ce mă înconjura. Iubeam în sunete, în râsete, în imagini și culori. Iubeam să iubesc, iubeam să trăiesc. Îmbrățișam fiecare adiere a vântului care-mi flutura pletele, urmăream cu privirea fiecare fluturaș care zbura agale pe lângă mine și pe lângă voioșia copilăriei mele, îl urmăream până ce devenea un punct în depărtare. Și nu mă săturam de orice lucru obișnuit, menit să te plictisească. Reușeam să găsesc forțele necesare și să acord atenția cuvenită copilăriei. Atâtea întrebări legate de viață și de misterioasele ei căi.. de mine însămi. De ce eram și ce sunt. De transformarea pe care nu am realizat-o în timpul derulării ei și pe care nu o realizez în totalitate nici acum. Temeri.

(…)

Iunie, 2011

 

 

Nici eu n-o să uit. O să mai povestim! 

•March 14, 2017 • 1 Comment

Știi de ce a fi fericit este unul dintre cele mai terifiante lucruri din Univers? Pentru că, odată ce ai atins aceste culmi, fericirea îți poate fi luată. Furată. Este teama aceea că totul poate dispărea.
Dintr-odată. Iar tu rămâi acolo, în stadiul acela. Fără aer, fără simțuri. Fără viață.

Așa cum a rămas totul în urma dispariției tale. Obișnuiam să îmi consum energia plangându-mă de ziua proastă pe care am avut-o, de felul în care mi-au ieșit sau nu mi-au ieșit lucrurile, de autobuzul prea aglomerat, de taximetristul prea lent, de privirea ciudată pe care mi-a aruncat-o X, de răspunsul în grabă pe care l-am primit, de una și de alta și… mă pierdeam în detalii. Când pe lume nu-i nimic
mai grav, mai crud, mai răvășitor și mai dureros decât ireversibila moarte.

Când, de fapt, mai tare nu doare nimic decât gândul că nu îi vei mai vedea vreodată unui om zâmbetul, că nu îi vei mai auzi glasul și că nu-i vei mai simți atingerea. Că n-o să poți pune, în sfârșit, dată întâlnirii ăleia pe care ai tot amânat-o pentru a mai povesti, că au tot trecut ani și n-ai reușit. Când îți rămân doar amintiri, conversații vechi, promisiuni, împărtășiri unice și visuri  deșarte. Când te leagă ani, momente, fericire, dezamăgiri, ceea ce te-a conturat ca ființa, ceea ce ai adunat și ai adăugat în săculețul tău cu lucruri pe care le găsești demne de admirație, când te leagă sentimente și prietenie de un om. Ce să doară mai tare ca asta? Ce anume să merite să te pierzi cu firea? Pentru ce altfel de lucruri să fii indignat? Neputință. Nedreptate se simte de atunci. Durere care nu poate fi explicată în cuvinte. N-o să reușesc niciodată, și uite c-am tot așteptat să pot, să adun laolaltă cuvintele care să mă ajute să exprim  durerea pe care o simt de când știu că tu nu mai ești. Credeam că dacă am reușit să trec peste câteva hopuri pe care le-am crezut importante în viața mea de până acum, am să trec cu mult mai multă ușurință peste orice altceva. Total greșit, are viața grijă mereu să-mi amintească asta. Habar nu aveam că durerea se poate respira. Că atmosfera se poate simți la fel de apăsătoare, oriunde te-ai afla și oricât de mult ai încerca să fugi de ea. Că poți zâmbi cu o durere imensă în suflet sau că un gând te poate însoți în permanență, la fiecare suflu. Că neputința se simte în orice colț al lumii, la orice oră, și de către fiecare persoană prin viața căreia ai trecut. Vorbești tu cu cineva pe acolo, să revizuiască procedurile de despărțire de îngeri? Aceștia, printre care te-ai aflat și tu pe pământ. Că așa cum se întâmplă lucrurile acum, e prea dureros. Să-ți povestesc despre ceva ce am tot auzit in ultimul timp, dacă tot se pare că fiecare minut aduce ceva care să amintească de tine. S-ar spune că.. cu cât iubești mai mult, cu atât ești mai aproape de cer. Tu chiar ajunsesei atât de sus încât ai hotărât să urci de tot? Ce naiba avem de nu recunoaștem valoarea și imensitatea sufletului unui om, extraordinara lui importanță și nemăriginita lui frumusețe? De ce nu reușim să ne bucurăm de minunata lui prezență, când îl avem aici? Spune-mi. Cine aruncă, de acolo de sus, cu eșarfe și ni le așterne pe ochi?! Păi nu trebuia să povestim?! Cât regret lasă în urmă o decizie luată din pripă, din frică, din tâmpenie.. numește-o cum vrei. Putem face vreun schimb, faci o înțelegere cu divinitatea? Hai, că te pricepeai la cuvinte încă de când eram copii. Câteva palme peste ochi, și să ne trezim măcar uneori la realitate. Să reușim să punem pe pauză ceea ce considerăm a fi important pentru moment, și să ne concentrăm pe lucrurile esențiale. Poți? Sau palmele sunt, de fapt, despărțirile de îngeri ca tine? În privința cărora nu se poate face nimic?! 

Pe cine să dăm vina când ne lovesc regretele în plin? Că fug fără urmă suflete și că dispar din prezentul nostru, așa, cât ține un clipit. Când înțelegi că ceea ce nu ai să poți vreodată înțelege e viața, când recunoști că ceea ce nu ai să poți niciodată accepta este opusul ei. Și te confruntă.

De când ești printre îngeri analizez mai mult și mai multe. Tot, de fapt. Trec prin toate filtrele de care sunt capabilă acțiuni, oameni, reacții și întâmplări. Și nimic, niciodată, în niciun scenariu căruia îi sunt martoră, nu prevestește nenorocirea. Cumplita groază. Păstrăm orgolii cu care ne mândrim, judecăm fără să cunoaștem, rănim intenționat pentru câte-o infimă satisfacție, tăiem cu privirea și umbrim cu atitudini nepotrivite. Toate fără vreun sens. Ne urăm la mulți ani pe grabă, prin intermediul unui mesaj sărăcăcios, îmbrăcat cât să nu pară nici prea-prea, nici foarte-foarte, deși ne știm de-o viață. Nu ne mai obosim să mulțumim, cu gândul c-o vom face data viitoare. Nu mai spunem o vorbă blândă, ne ferim să le arătăm celorlalți că-s importanți pentru că urâm să ne simțim mici, firavi, inferiori sau vulnerabili. Considerăm că nu-și au rostul sensibilitățile pentru c-avem altele mai importante de făcut, arătat, simțit și gândit. Că doar avem noi timp. Cât vrem, pentru toate. Și sosește momentul în care ne izbim atât de puternic de zidul realității, încât ni se zguduie întreg universul si sufletul ne rămâne tremurând. Când doare tot și ne ucid amintiri, amânări, vorbe aruncate în grabă, reacții exagerate, dor. Se adună și ne fac să uităm ce mai înseamnă să fii fericit, când fericirea e mai mult decât inconștiență pură. 

Cumva, prin magica ta existență, tu nu ai făcut toate acestea. Ai avut stilul acela, pe care puțini îl au, de-a fi bun până și atunci când voiai să fii rău. Păi cum să nu îți fie revendicată prezența în rândul îngerilor?!

Nimeni, niciodată, nicicum nu te poate înlocui. Doare tare mult absența ta, pentru mulți. Veghează de acolo, cum numai tu știi! 

Trebuie să ai cumva idee de ceea ce a rămas în urma ta. Să știi cât ai fost de iubit. Cât îi doare pe ai
tăi că nu mai ești. Dragostea nu piere niciodată. Ești veșnic. Odihnește-te în pace, suflet blând! Ai grijă de aripile tale. 

“Nici eu nu am cum să te uit vreodată. Și pentru mine a fost importantă prietenia ta” (Mi-aș fi dorit să răspund atunci). 

Și-s stări pe care nu prea le explici

Când cazi și parcă nu te mai ridici

Și-s zile care parcă te sfârșesc

Când, dintr-odată, unii îți lipsesc

Atunci când vrei să dai totul pe-o oră

Pe un minut, s-apuci să spui o vorbă

C-ai apreciat mult prea târziu ceva

Și n-ar fi trebuit să fie așa

Dar viața tot nedreaptă va continua să fie

Va continua să smulgă, să ia, în loc să-nvie

Și tot ce îți rămâne sunt ultime cuvinte

Spuse parcă știind.. că sunt de ținut minte. 

Y, si fuera él?

•December 7, 2016 • Leave a Comment

El de todas las mañanas

De la tempestad y calma

El de todas las estrellas

De todas las lunas llenas

El de la luz y la oscuridad

Del más puro sentimiento

O la peor atrocidad

El del más alto del cielo

O del más hondo del mar

El de todo el universo

Y de todos los desiertos

El que va y el que vuelve

Al que nunca te resistes

El que siempre que se queda

Gira el mundo a ciento ochenta

El de todos los suspiros

Que te deja sin respiros

El de todos y el de nadie

Que jurabas que no existe

Que te olvida y te recuerda

El que siente y es de hielo

Que huye y que se esconde

Cada vez que algo siente

Al que llevas dentro hasta la forma de hablar

Que no hay quien le controle

Que conoces y te es extraño de repente

El que no da todo de él

Pero que si lo hiciera

Te haría perder el juicio

Porque al mundo supera

Que te quita el aliento

Desconoce el sufrimiento

Que parece un milagro

Y que siempre te convence

Que lo dice todo, todo

Sin soltar una palabra.
¿Y, si fuera él?

Forgetting ways 

•November 22, 2016 • Leave a Comment

We get so used to being abandoned

Being let down, splinted in fractions

We can’t even fight when there’s no more justice

To hate and despair I’m only an apprentice
Day comes and night goes, still nothing changes

And sense there is none to all of those ranges

Of stars and planets we’ve left for now

Thinking it will all start to work somehow
Thing is that before we fight or surrender

We hardly ever stop for a moment to remember

It’s up to us to choose the way we’d like to take

If we want to avoid or want to feel this heartache

We forget to recognize love these days

We forget to love in so many ways.

Curcubeu

•August 12, 2016 • Leave a Comment

Te așterni pe cer, miraculos
Și ne ridici privirea
Uităm de haosul de jos
Tu ne alinți pupila

Cu o sclipire de poveste
Împrăștii fericire
Ștergi praful ce s-a așezat
Peste orice simțire

Amor de nor și de pufos
Căci de el noi uităm
De cerul pur și majestuos
Nu ne mai minunăm

Ne amintim doar uneori
Când tu, după o ploaie
Apari și ne produci fiori
Și inima se-nmoaie

Și iar dispari, și iar uităm
Ce minunată-i viața
Iar mintea ne-o aglomerăm
Ni se umbrește fața

De parcă roua dimineții
N-ar fi și ea minune
Și răsăritul de acum
Nicicând nu ar apune

De parc-am fi lasați aici
Pentru o veșnicie
Și parcă ni s-ar cuveni
Această măreție

Când tot ce ne-nconjoară-i pur
Și noi doar îl distrugem
Când tot ce-avem e acest șnur
De viață să parcurgem

De parcă florile n-ar fi
Și ele fermecate
Sau păsările n-ar avea
Aripile pictate

Tot ce-i miracol și sublim
E chiar în fața noastră
Dar insistăm să mai găsim
Înc-o planetă albastră.

 

The Way Out

•August 11, 2016 • Leave a Comment

If I’d knew what to begin with

I’d do it another way

All I know is every free bit

Is another moment’s prey

 

We all fight extraordinary battles

We all carry our wounds

In sight of the world, behind walls

In spite reasons to be found

 

It feels like going to war

Every time we face a struggle

Even if it’s big or small

A war always makes you wonder

 

Will you make it, will you live

How are things going to end

Will it shake your walls a bit

How long after will you stand

 

Things may vary, after all

We face different situations

Even with our vision blurred

We seek truth, never to mention

 

A way out of everything

Love, hate, fate or other

I have never seen such thing

Still a way left to discover.

 

Cand nu esti

•December 30, 2015 • Leave a Comment

Se intuneca devreme si ma trec toti fiorii
Si Soarele nu poate s-aduca inapoi zorii
Cand nu esti tu cu mine nu sunt nici eu cu mine
Lume pustie, frig in suflet si doare fara tine

Ma cert cu gandul iara, caci zboara ca nebunul
Deja iti simt prezenta si iti miros parfumul
Ochiu-mi si el se cearta cu tot ceea ce vede
Adulmecand doar vantul ce ti se joaca in plete

Cand nu esti tu cu mine se misca-ntreg Pamantul
Stie si el, saracul, cat ma framanta gandul
Si boala asta grea, ce tine cat un veac
Durerea pentru care doar tu detii un leac

Se-ntampla toate astea si imi doresc sa stii
Cand nu esti tu cu mine astept cu dor sa vii.

 
%d bloggers like this: