Nespuse

•April 8, 2017 • Leave a Comment

(…)

Cum se face că reușesc să mă regăsesc și să mă pierd de atâtea mii de ori și în atâtea cuvinte.. și în atâtea feluri, și atât de straniu.. ? Simt cum trec ani și ani și cum toate năvălesc peste sufletul meu încă nepregătit pentru astfel de lovituri. De fapt sunt zile pline de lovituri. Măcar de-ar fi valuri, dar sunt lovituri de-a dreptul. Aș vrea să fie valuri. Și aș vrea să fie puternice. Oricum ar fi, știu că după lovitura unui val găsesc forța să mă ridic. Dar nu mă pierd în mare, mă pierd în gânduri. În zile istovitoare ce par ani grei. Ani de război interior și sufocant de profund. Și totuși ma găsesc de fiecare dată gata de luptă, parcă niciodată cu o reală intenție de retragere. Viața mi se derulează în fața ochilor și, cu toate acestea,  nu văd niciun moment de respiro, în care să fi simțit că trăiesc cu adevărat și să mă bucur de tot ceea ce înseamnă viața. Frământări, temeri, neliniști și coșmaruri, acestea sunt amintirile mele. Și totuși, îmi amintesc că obișnuiam să iubesc tot ceea ce mă înconjura. Iubeam în sunete, în râsete, în imagini și culori. Iubeam să iubesc, iubeam să trăiesc. Îmbrățișam fiecare adiere a vântului care-mi flutura pletele, urmăream cu privirea fiecare fluturaș care zbura agale pe lângă mine și pe lângă voioșia copilăriei mele, îl urmăream până ce devenea un punct în depărtare. Și nu mă săturam de orice lucru obișnuit, menit să te plictisească. Reușeam să găsesc forțele necesare și să acord atenția cuvenită copilăriei. Atâtea întrebări legate de viață și de misterioasele ei căi.. de mine însămi. De ce eram și ce sunt. De transformarea pe care nu am realizat-o în timpul derulării ei și pe care nu o realizez în totalitate nici acum. Temeri.

(…)

Iunie, 2011

 

 

Nici eu n-o să uit. O să mai povestim! 

•March 14, 2017 • 1 Comment

Știi de ce a fi fericit este unul dintre cele mai terifiante lucruri din Univers? Pentru că, odată ce ai atins aceste culmi, fericirea îți poate fi luată. Furată. Este teama aceea că totul poate dispărea.
Dintr-odată. Iar tu rămâi acolo, în stadiul acela. Fără aer, fără simțuri. Fără viață.

Așa cum a rămas totul în urma dispariției tale. Obișnuiam să îmi consum energia plangându-mă de ziua proastă pe care am avut-o, de felul în care mi-au ieșit sau nu mi-au ieșit lucrurile, de autobuzul prea aglomerat, de taximetristul prea lent, de privirea ciudată pe care mi-a aruncat-o X, de răspunsul în grabă pe care l-am primit, de una și de alta și… mă pierdeam în detalii. Când pe lume nu-i nimic
mai grav, mai crud, mai răvășitor și mai dureros decât ireversibila moarte.

Când, de fapt, mai tare nu doare nimic decât gândul că nu îi vei mai vedea vreodată unui om zâmbetul, că nu îi vei mai auzi glasul și că nu-i vei mai simți atingerea. Că n-o să poți pune, în sfârșit, dată întâlnirii ăleia pe care ai tot amânat-o pentru a mai povesti, că au tot trecut ani și n-ai reușit. Când îți rămân doar amintiri, conversații vechi, promisiuni, împărtășiri unice și visuri  deșarte. Când te leagă ani, momente, fericire, dezamăgiri, ceea ce te-a conturat ca ființa, ceea ce ai adunat și ai adăugat în săculețul tău cu lucruri pe care le găsești demne de admirație, când te leagă sentimente și prietenie de un om. Ce să doară mai tare ca asta? Ce anume să merite să te pierzi cu firea? Pentru ce altfel de lucruri să fii indignat? Neputință. Nedreptate se simte de atunci. Durere care nu poate fi explicată în cuvinte. N-o să reușesc niciodată, și uite c-am tot așteptat să pot, să adun laolaltă cuvintele care să mă ajute să exprim  durerea pe care o simt de când știu că tu nu mai ești. Credeam că dacă am reușit să trec peste câteva hopuri pe care le-am crezut importante în viața mea de până acum, am să trec cu mult mai multă ușurință peste orice altceva. Total greșit, are viața grijă mereu să-mi amintească asta. Habar nu aveam că durerea se poate respira. Că atmosfera se poate simți la fel de apăsătoare, oriunde te-ai afla și oricât de mult ai încerca să fugi de ea. Că poți zâmbi cu o durere imensă în suflet sau că un gând te poate însoți în permanență, la fiecare suflu. Că neputința se simte în orice colț al lumii, la orice oră, și de către fiecare persoană prin viața căreia ai trecut. Vorbești tu cu cineva pe acolo, să revizuiască procedurile de despărțire de îngeri? Aceștia, printre care te-ai aflat și tu pe pământ. Că așa cum se întâmplă lucrurile acum, e prea dureros. Să-ți povestesc despre ceva ce am tot auzit in ultimul timp, dacă tot se pare că fiecare minut aduce ceva care să amintească de tine. S-ar spune că.. cu cât iubești mai mult, cu atât ești mai aproape de cer. Tu chiar ajunsesei atât de sus încât ai hotărât să urci de tot? Ce naiba avem de nu recunoaștem valoarea și imensitatea sufletului unui om, extraordinara lui importanță și nemăriginita lui frumusețe? De ce nu reușim să ne bucurăm de minunata lui prezență, când îl avem aici? Spune-mi. Cine aruncă, de acolo de sus, cu eșarfe și ni le așterne pe ochi?! Păi nu trebuia să povestim?! Cât regret lasă în urmă o decizie luată din pripă, din frică, din tâmpenie.. numește-o cum vrei. Putem face vreun schimb, faci o înțelegere cu divinitatea? Hai, că te pricepeai la cuvinte încă de când eram copii. Câteva palme peste ochi, și să ne trezim măcar uneori la realitate. Să reușim să punem pe pauză ceea ce considerăm a fi important pentru moment, și să ne concentrăm pe lucrurile esențiale. Poți? Sau palmele sunt, de fapt, despărțirile de îngeri ca tine? În privința cărora nu se poate face nimic?! 

Pe cine să dăm vina când ne lovesc regretele în plin? Că fug fără urmă suflete și că dispar din prezentul nostru, așa, cât ține un clipit. Când înțelegi că ceea ce nu ai să poți vreodată înțelege e viața, când recunoști că ceea ce nu ai să poți niciodată accepta este opusul ei. Și te confruntă.

De când ești printre îngeri analizez mai mult și mai multe. Tot, de fapt. Trec prin toate filtrele de care sunt capabilă acțiuni, oameni, reacții și întâmplări. Și nimic, niciodată, în niciun scenariu căruia îi sunt martoră, nu prevestește nenorocirea. Cumplita groază. Păstrăm orgolii cu care ne mândrim, judecăm fără să cunoaștem, rănim intenționat pentru câte-o infimă satisfacție, tăiem cu privirea și umbrim cu atitudini nepotrivite. Toate fără vreun sens. Ne urăm la mulți ani pe grabă, prin intermediul unui mesaj sărăcăcios, îmbrăcat cât să nu pară nici prea-prea, nici foarte-foarte, deși ne știm de-o viață. Nu ne mai obosim să mulțumim, cu gândul c-o vom face data viitoare. Nu mai spunem o vorbă blândă, ne ferim să le arătăm celorlalți că-s importanți pentru că urâm să ne simțim mici, firavi, inferiori sau vulnerabili. Considerăm că nu-și au rostul sensibilitățile pentru c-avem altele mai importante de făcut, arătat, simțit și gândit. Că doar avem noi timp. Cât vrem, pentru toate. Și sosește momentul în care ne izbim atât de puternic de zidul realității, încât ni se zguduie întreg universul si sufletul ne rămâne tremurând. Când doare tot și ne ucid amintiri, amânări, vorbe aruncate în grabă, reacții exagerate, dor. Se adună și ne fac să uităm ce mai înseamnă să fii fericit, când fericirea e mai mult decât inconștiență pură. 

Cumva, prin magica ta existență, tu nu ai făcut toate acestea. Ai avut stilul acela, pe care puțini îl au, de-a fi bun până și atunci când voiai să fii rău. Păi cum să nu îți fie revendicată prezența în rândul îngerilor?!

Nimeni, niciodată, nicicum nu te poate înlocui. Doare tare mult absența ta, pentru mulți. Veghează de acolo, cum numai tu știi! 

Trebuie să ai cumva idee de ceea ce a rămas în urma ta. Să știi cât ai fost de iubit. Cât îi doare pe ai
tăi că nu mai ești. Dragostea nu piere niciodată. Ești veșnic. Odihnește-te în pace, suflet blând! Ai grijă de aripile tale. 

“Nici eu nu am cum să te uit vreodată. Și pentru mine a fost importantă prietenia ta” (Mi-aș fi dorit să răspund atunci). 

Și-s stări pe care nu prea le explici

Când cazi și parcă nu te mai ridici

Și-s zile care parcă te sfârșesc

Când, dintr-odată, unii îți lipsesc

Atunci când vrei să dai totul pe-o oră

Pe un minut, s-apuci să spui o vorbă

C-ai apreciat mult prea târziu ceva

Și n-ar fi trebuit să fie așa

Dar viața tot nedreaptă va continua să fie

Va continua să smulgă, să ia, în loc să-nvie

Și tot ce îți rămâne sunt ultime cuvinte

Spuse parcă știind.. că sunt de ținut minte. 

Y, si fuera él?

•December 7, 2016 • Leave a Comment

El de todas las mañanas

De la tempestad y calma

El de todas las estrellas

De todas las lunas llenas

El de la luz y la oscuridad

Del más puro sentimiento

O la peor atrocidad

El del más alto del cielo

O del más hondo del mar

El de todo el universo

Y de todos los desiertos

El que va y el que vuelve

Al que nunca te resistes

El que siempre que se queda

Gira el mundo a ciento ochenta

El de todos los suspiros

Que te deja sin respiros

El de todos y el de nadie

Que jurabas que no existe

Que te olvida y te recuerda

El que siente y es de hielo

Que huye y que se esconde

Cada vez que algo siente

Al que llevas dentro hasta la forma de hablar

Que no hay quien le controle

Que conoces y te es extraño de repente

El que no da todo de él

Pero que si lo hiciera

Te haría perder el juicio

Porque al mundo supera

Que te quita el aliento

Desconoce el sufrimiento

Que parece un milagro

Y que siempre te convence

Que lo dice todo, todo

Sin soltar una palabra.
¿Y, si fuera él?

Forgetting ways 

•November 22, 2016 • Leave a Comment

We get so used to being abandoned

Being let down, splinted in fractions

We can’t even fight when there’s no more justice

To hate and despair I’m only an apprentice
Day comes and night goes, still nothing changes

And sense there is none to all of those ranges

Of stars and planets we’ve left for now

Thinking it will all start to work somehow
Thing is that before we fight or surrender

We hardly ever stop for a moment to remember

It’s up to us to choose the way we’d like to take

If we want to avoid or want to feel this heartache

We forget to recognize love these days

We forget to love in so many ways.

Curcubeu

•August 12, 2016 • Leave a Comment

Te așterni pe cer, miraculos
Și ne ridici privirea
Uităm de haosul de jos
Tu ne alinți pupila

Cu o sclipire de poveste
Împrăștii fericire
Ștergi praful ce s-a așezat
Peste orice simțire

Amor de nor și de pufos
Căci de el noi uităm
De cerul pur și majestuos
Nu ne mai minunăm

Ne amintim doar uneori
Când tu, după o ploaie
Apari și ne produci fiori
Și inima se-nmoaie

Și iar dispari, și iar uităm
Ce minunată-i viața
Iar mintea ne-o aglomerăm
Ni se umbrește fața

De parcă roua dimineții
N-ar fi și ea minune
Și răsăritul de acum
Nicicând nu ar apune

De parc-am fi lasați aici
Pentru o veșnicie
Și parcă ni s-ar cuveni
Această măreție

Când tot ce ne-nconjoară-i pur
Și noi doar îl distrugem
Când tot ce-avem e acest șnur
De viață să parcurgem

De parcă florile n-ar fi
Și ele fermecate
Sau păsările n-ar avea
Aripile pictate

Tot ce-i miracol și sublim
E chiar în fața noastră
Dar insistăm să mai găsim
Înc-o planetă albastră.

 

The Way Out

•August 11, 2016 • Leave a Comment

If I’d knew what to begin with

I’d do it another way

All I know is every free bit

Is another moment’s prey

 

We all fight extraordinary battles

We all carry our wounds

In sight of the world, behind walls

In spite reasons to be found

 

It feels like going to war

Every time we face a struggle

Even if it’s big or small

A war always makes you wonder

 

Will you make it, will you live

How are things going to end

Will it shake your walls a bit

How long after will you stand

 

Things may vary, after all

We face different situations

Even with our vision blurred

We seek truth, never to mention

 

A way out of everything

Love, hate, fate or other

I have never seen such thing

Still a way left to discover.

 

Cand nu esti

•December 30, 2015 • Leave a Comment

Se intuneca devreme si ma trec toti fiorii
Si Soarele nu poate s-aduca inapoi zorii
Cand nu esti tu cu mine nu sunt nici eu cu mine
Lume pustie, frig in suflet si doare fara tine

Ma cert cu gandul iara, caci zboara ca nebunul
Deja iti simt prezenta si iti miros parfumul
Ochiu-mi si el se cearta cu tot ceea ce vede
Adulmecand doar vantul ce ti se joaca in plete

Cand nu esti tu cu mine se misca-ntreg Pamantul
Stie si el, saracul, cat ma framanta gandul
Si boala asta grea, ce tine cat un veac
Durerea pentru care doar tu detii un leac

Se-ntampla toate astea si imi doresc sa stii
Cand nu esti tu cu mine astept cu dor sa vii.

Adio, superficialitate!

•June 13, 2015 • Leave a Comment

Noi, oamenii, suntem caracterizati de superficialitate. Oriunde, oricum, in orice moment. Intotdeauna avem la noi cel putin o masca. Alegem masca in functie de felul ei, astfel incat sa se potriveasca momentului si sa trecem cu bine de testul pe care il presupune. Majoritatea nu vrem sa stralucim, nu vrem sa purtam cea mai extravaganta masca, vrem doar sa nu ramanem mai prejos decat restul. Vedem viata ca pe un carnaval. O traim ca pe un carnaval. Valorile isi pierd pe zi ce trece mai mult din importanta si din greutate, sentimentele sunt din ce in ce mai ascunse, mai acoperite, mai nedorite si mai nespuse. Aseara a fost prima oara cand i-am spus mamei mele c-o ador. Prima oara in 21 de ani. Mi se pare extrem de tarziu, mi-e rusine sa recunosc ca mi-a trebuit atat de mult timp pentru a-i spune persoanei pe care o iubesc cel mai mult pe lumea asta c-o ador, pur si simplu. Si cate sentimente mai ascund inca.. Sentimente de care nici n-am idee, sentimente care ma incearca, dar pe care nu le constientizez. Trairi importante, unice, pe cat de pure si de frumoase, pe atat de puse in umbra si de nerostite. Cred ca superficialitatea este principalul vinovat al tuturor regretelor noastre. O data cu primul zambet fals incepe totul. Cu primul te iubesc nerostit, cu prima lacrima stearsa in graba. Atunci iau nastere regretele, cele care taie aripile adevaratelor noastre egouri.

Pierdem atat de multe lasandu-ne prada fricii, nevoii disperate de a crea o impresie ideala celorlalti, setei de aparenta, incat, atunci cand realizam cat de mult ne doare pierderea unei picaturi din tot acel ocean, ne simtim goi pe dinauntru. Simtim ca nu avem nimic desi puteam avea totul.

Sentimentele nu dispar, raman in noi, le simtim in mod constant apasarea greoaie pe constiinta, singura diferenta este ca ele devin mereu mai intense. Ne sperie mereu mai mult. Sunt din ce in ce mai greu de rostit, insa si mai greu de stapanit. Si-n loc sa renuntam din cand in cand la cate o masca, ne tot punem altele. Oare cum ar trebui sa inceapa schimbarea? Cunosc o singura modalitate, deocamdata. Cea care ne obliga sa ne lasam sentimentele libere, cea care ne face vulnerabili si mici doar atunci cand e prea tarziu. Cand isi pierd destinatarul, sursa, izvorul. Trebuie sa gasim o alta modalitate.

Repede.

(10/21/2012)

A iubi diferit

•June 13, 2015 • Leave a Comment

A-ți putea atinge sau doar privi mâinile binecuvântate în urma a căror trecere orice obiect purtat, așezat, făcut sau pur și simplu atins pentru o secundă devine minunat. Minunat, minunat…

A ști ca iți ador existenta îndepărtată sau apropiată pentru mult timp sau puțin cu sufletul și cu gândul în orice moment al existentei mele și în orice circumstanță m-aș afla.

A vrea sa inventez cuvinte noi, lungi, scurte, simple și compuse care sa te poată descrie asa cum n-o pot face cele pe care deja le cunosc sau nu.

A tânji după ceva mai mult, mai mare și mai semnificativ decât superlativul absolut, a-l transforma în piedestal de gheață și cristale prețioase în vârful căruia să te așez și să te privesc îndelung și pe nerăsuflate.

A te vrea atât de aproape încât să-ți simt fiecare trepidanță a inimii atât de puternic încât să-mi zguduie întreg universul și în același timp atât de departe încât să nu te poată atinge sau măcar vedea nimeni, nicicând. Niciodată.

A fi în stare să părăsesc ce am, ce știu și ce cunosc pentru a te urma în orice colțișor al lumii în care, poate, ți-ai dori să ajungi.

A fi capabil de orice nebunie și până și de plata unei amenzi din partea divinității pentru înfăptuirea unor acte necugetate care te-ar putea bucura, dac-ai fi exact opusul a ceea ce ești, prin absurd, și anume malefică.

Înțelegi acum?

Daltonist

•December 17, 2013 • Leave a Comment

Inima, rosul intens din ea

Sageata ce imi indica drumul

Fina chemare a sa..

Cand simti cu rosu

Si de rosu esti plin

Sangerezi si doare

Cat doare! Cat chin!

Si cand nu vad

Parca nu simt

Sau simt mai putin.

Verdele, seva din el

Ma ameteste

Ca rosul, face la fel si el.

Dar lui ii simt mirosul

E proaspat. Efemer.

Ma doare ca nu vad

Dar daca-mi arati tu

Durerea, stii.. dispare

Si vad! Cu sufletul..

Singurul regret e ca

Visam sa te conduc, in zbor

Sa te alerg printre nori

Sa fim doar noi, amor

Prinsi intr-al norilor decor

Dar, iti amintesti tu oare..?

Nu pot sa fiu pilot.. si inca doare.

 

 

 
%d bloggers like this: